Alex și clătitele depresiei

Este sâmbătă noaptea, ora două și jumătate. Alex se îndreaptă ca teleghidat către bucătărie. 

Deschide dulapul din stânga sus de unde scoate făina albă de grâu. Din frigider scoate laptele, ouăle și borcanul de gem. Este a patra noapte deja de când nu poate adormi și chiar dacă adoarme are senzația că nu se poate odihni. Fiecare dimineață este la fel, la fel ca fiecare zi sau cel puțin așa i se pare. Zilele trec de ceva vreme și parcă nu mai poate face distincția între ele. Totul pare un ton de gri atât afară cât și în capul lui. Măcar de-ar putea dormi cum trebuie, se gândește, dar parcă nici nu are forță să se enerveze. Măsoară din ochi trei sute de grame de făină pe care le cerne ușor în bol. Pentru o secundă se întreabă ce face, ce face aici, ce face cu viața lui. Încontro merge? Contează?

În timp ce se întinde după lapte și ouă gândul îi fuge către ultimile zile. Imagini critice și gânduri despre el eșuând îi inundă într-o secundă câmpul conștiinței. Alex se gândește că a dat-o în bară la muncă, unde nu a reușit să obțină o avansare pentru care a muncit pe brânci în ultimile opt luni. De asta nici nu a mai ieșit cu prietenii în ultima vreme. Îi este greu să-i privească în față și să le suporte privirile. Are impresia că îl compătimesc și acuză în același timp. Și nu doar la ieșiri a renunțat, ci și la întâlnirile cu trupa și la grupul de debate care îi plăcea atât de mult. Toate astea acum parcă nu îi mai aduc aceeași satisfacție și parcă nici nu vede care este rostul. De fapt ăsta este unul dintre subiectele pentru care s-a certat și cu ai lui, de parcă ei ar ști mai bine ce îi place lui și ce nu.

***

Dacă am putea da timpul înapoi și l-am urmări pe Alex, am observa câteva schimbări minore atât în comportamentul cât și în atitudinea lui față de viață. Am observa probabil că se retrage sau renunță la anumite activități care înainte îi plăceau și care îl angrenau. Am observa de asemeni că a înlocuit ieșirile, întâlnirile și toate acele activități care-i plăceau cu activități mai mult pasive, precum statul degeaba, ruminatul în gol sau poate uitatul la televizor sau jocurile video. Și nu am putea să-l învinovățim, căci...

Uneori, când depresia ne vizitează, este ca atunci când facem clătite. Mai întâi avem bolul gol în care turnăm făina. Apoi, spargem și adăugăm câteva ouă. Frământăm totul bine, iar pe măsură ce lucrurile încep să se amestece, să se lege, aluatul devine din ce în ce mai dens, mai vârtos. Atunci viața pare că încetinește, iar mișcările sunt din ce în ce mai greu de făcut și parcă necesită energie pe care nu o mai avem. Aluatul dens al depresiei încorporează încet întreaga viață lăsându-ne fără nici un fel de plăcere. Chiar și acele activități care înainte ne bucurau, acum par fade și poate lipsite de sens.

Dar, la fel ca la clătite, când primii stropi de lapte încep să fluidizeze aluatul permițând mâinilor să se elibereze puțin câte puțin, așa și în viață, putem învăța care este rețeta corectă eliberându-ne încet, încet din strânsoare depresiei. Și... tot la fel ca la clătite, o mână liberă ne este întotdeauna de folos.

>