Diana și singura ei prietenă, singurătatea

Este vineri, început de weekend, dar seara nu este foarte generoasă în opțiuni pentru Diana. Va trebui să meargă la sală, apoi acasă unde un pahar de vin alb o va aștepta alături de o salată delicioasă. Cel puțin ăsta este planul. Paharul de vin alb ar putea să se multiplice însă, iar salata să se transforme în ceva mult mai sățios și saturat în grăsimi – “merit și eu, că doar e weekend”.

Dacă cineva i-ar lua un interviu Dianei, aceasta ar putea spune despre ea că este o tânără femeie la fel ca multe altele. Nu o bucură și nici nu o întristează ceva în mod extraordinar. Nu ar ieși cu nimic în evidență. ”Poate cu orele de muncă, ar spune. Deși… acum așa este peste tot”. Ceea ce Diana ar păstra pentru ea totuși, oarecum întristată, rușinată și cumva furioasă pe sine, ar fi faptul că ea se simte singură. “Nu singură, ci cea mai singură persoană de pe pământul ăsta”.

Deși are colege și colegi, prieteni și prietene, Diana trăiește un sentiment pe care îi este greu să-l pună în cuvinte. Simte uneori un gol interior, o lipsă de substanță. Ca și cum nimeni nu ar fi capabil să ajungă până la ea, nimeni nu ar fi acolo pentru ea, acolo când ea are nevoie, în modul în care ea are nevoie. Iese la fel ca toți colegii și prietenii ei, dar după ce ajunge acasă sentimentul de singurătate îi vine din nou aproape.

”Diana, singură? Nici vorbă” ar spune o prietenă de a ei. Și ar avea parțial dreptate, căci Diana este singură și totuși înconjurată de oameni. De cele mai multe ori când iese cu prietenele ei, ascultă atentă și trăiește fiecare aventură pe care acestea o povestesc. Se întristează și se înfurie alături de ele la problemele lor și dă sfaturi acolo unde crede că are expertiză sau când i se cere. În tot acest timp, înăuntrul său este în așteptare, așteaptă parcă, ca cineva să o întrebe și pe ea cum îi merge sau ea ce mai face. Și iată că se întâmplă asta, dar ca de fiecare dată, problema ei pare prea minoră sau cineva socotește că a trecut și ea prin ceva similar și drept dovadă îi poate spune cum să iasă. Ascultă politicoasă, dar ceea ce simte este că nu este văzută. Ca și cum ea nu ar conta pentru nimeni, nici măcar pentru prietenele ei pentru care ea este mereu acolo. Niciodată nu este timp doar pentru ea.

De altfel așa se întâmplă și când vorbește acasă cu părinții săi. Mama pare că o sună doar când are probleme cu tatăl. Și deși a învățat să întrebea “și tu ce mai faci”, Diana simte în vocea ei nerăbdarea de a trece la problemele sale sau impulsul de a-i da vreun sfat.

De multe ori ajunge acasă frustrată având senzația că prietenii ei sunt cu toții niște superficiali și neatenți. Preocupați în continuu de micile bârfe și în același timp incapabili să o înțeleagă sau să se le pese. Parcă nu simt când ea are nevoie de ei. “Ce ar trebui să fac?” se întreabă poate furioasă. “Le-am zis că aș vrea să vorbesc cu ele, iar ele parcă nici nu au auzit, îmi povesteau de filmul la care își doresc să mergem.”

Dar Diana a fost și este mereu disponibilă pentru toate prietenele, toți colegii și uneori chiar și pentru oamenii pe care îi cunoaște mai puțin. Ea are mereu o ureche atentă cu care să asculte și un suflet care să-l aline pe cel din fața sa. Își rupe din timpul său chiar și atunci când nu are. Nu îi place deloc să dezamăgească sau să fie considerată o persoană rece și nepăsătoare. Cu toate acestea, pare că nu este suficient, căci nimeni nu ajunge la sufletul ei. Diana este singură și are o singură prietenă adevărată, singurătatea.

***

               Diana nu este singură, de fapt nu este singura. La fel ca ea, mulți dintre noi trăim sentimente de singurătate și acea senzație că parcă nimeni nu este acolo, poate chiar și atunci când suntem înconjurați de prieteni. Intuitiv, Diana, la fel ca noi, știe că relațiile pot fi mai bune, mai profunde și mai umane. Ceea ce Diana nu știe însă, este că de cele mai multe ori – ca să nu zic aproape mereu – modul în care ne comportăm în relațiile cu cei din jur se derulează conform unui scenariu pe care l-am învățat încă din copilărie. Noi neavând prea multe opțiuni, trebuind doar să jucăm același rol, facând aproape aceleași acțiuni și spunând aproape aceleași replici, iar în final ajungând în același punct – fiind ne văzuți, ne luați în seamă.

               Ceea ce ar putea-o ajuta pe Diana într-un demers terapeutic ar fi să înțeleagă care este rolul ei în toată această poveste și mai ales cum să schimbe rolul de actor în cel de regizor al propriului ei scenariu.

>