Foamea de îmbunătățirea de sine

Privind în jurul meu, observ de ceva vreme o fugă sau mai degrabă o foame de îmbunătățire de sine, de actualizare sau de autodepășire. Oriunde arunc un ochi este câte un titlul care promite 5 căi de a face... [a se completa cu orice este nevoie] sau, 7 pași prin care să.... Nu spun că a vrea să te autodepășești sau să-ți cunoști mecanismele interne după care funcționezi ar fi un lucru nociv sau rău în sine. Ceea ce spun în schimb este că, mi se pare că energia din care izvorăște această nevoie de îmbunătățire și de depășire a ceea ce este în momentul actual nu este una cunoscută, iar modul în care aceasta se manifestă poate fi nesănătos sau nefuncțional.

Este ca și cum am privi în dreptul unei porți deschise prin care vedem de la depărtare doi copii care aleargă. Nu putem vedea ce se întâmplă în lateralele porții, deci ceea ce noi vedem prin poarta deschisă este că doi copii aleargă. Dacă în schimb am putea vedea și ce se întâmplă dincolo de gardurile din stânga și din dreapta porții, am vedea că unul dintre ei aleargă să-și îmbrățișeze părintele, iar celălalt este alergat de un câine. De la depărtare ceea ce vedem pare identic, dar energia și nevoile din spatele fiecărui copil sunt total diferite. Este, deci, important să cunoaștem exact de ce „alergăm”.

Exact aceeași senzație o am și în cazul nevoii de auto-perfecționare pe care o sesizez în jurul meu, pare mai degrabă o dorință de a repara rapid, fără să se cunoască exact ce anume nu funcționează sau din ce cauză, decât de a înțelege motivele reale din spatele nevoii noastre, ca doar mai apoi să luăm acele acțiuni care chiar ar ajuta.

Modul unora dintre noi de-a trata cărțile, cursurile de formare sau orice atelier care promite participantului o fărâmă de insight, cunoaștere sau înțelepciune (după caz) este în legătură directă cu acest fenomen de căutare a unei soluții prin care să...[a se completa cu orice].

Pentru început să privim modul în care ne raportăm (uneori și unii dintre noi) la cărți. Dacă deschid feedul meu de pe Medium.com, este imposibil să nu găsesc cel puțin un articol în fiecare zi în care să mi se promită că voi învăța să citesc cel puțin 52 de cărți pe an. Sau, fă ce fac cei mai mari CEO din lume, citește cel puțin 100 de cărți. Or, eu văd o carte ca pe un fel de mâncare. Unele sunt într-adevăr doar niște biscuiți pe care îi ronțăi între mese, altele sunt gumă de mestecat pe care nici măcar nu o înghiți, ci doar îți amăgești trupul și toci orele până la masă. Dar altele în schimb cum ar fi un piept de rață făcut cu sos de struguri și bacon, necesită timp și delicatețe. Concentrare. Este păcat să te grăbești. Înfulecând cu guri mari și hulpave vei rata cu siguranță textura cărnii. Să te bucuri de coloritul medium rare sau de felul în care sosul de bacon și struguri întregește gustul cărnii cerând apoi o gură de vin nici nu poate fi vorba.

Iar după această experiență culinară urmează partea de care se pare că cei mai mulți dintre cei ce sunt bântuiți de această foame uită complet, digestia. Acesta este cel mai important proces în cele din urmă. Cu siguranță, o masă de așa calibru este o experiență ce poate aduce diverse feluri și grade de satisfacție și bucurie, dar scopul ultim, chiar și pentru un astfel de ospăț este digestia.

Și anume, integrarea acelor cunoștințe în propria noastră ființă și în filozofia prin care percepem lumea. Oricât de satisfăcătoare are fi o masă aceasta devine inutilă dacă organismul nu o integrează în propria sa ființă, modificându-se pe sine în acest proces. Ce rost are cel mai mare ospăț dacă nu lăsăm corpul să digere în tihnă? Sau, ce folos aduce să mănânci cele mai alese bucate dacă în loc să te bucuri de experiența gustativă înghiți ca pelicanul peștele întreg? Cărțile nu sunt hot-dogi, iar, cititul nu este un concurs de mâncat hot-dogi.

Având această abordare de tipul fast-forward față de cărți, workshopuri sau orice altă experiență care ar putea să ne îmbogățească în vreun fel, nu este de mirare că acestea ajung de fapt să își rateze ținta nelivrând în final ceea ce promiteau – soluția la...[a se completa cu orice este nevoie] .

Simt în aceste timpuri că mulți dintre noi caută mai degrabă răspunsul la întrebări de genul CUM. Cum să..., află cum să.... Ne dorim, probabil, să rezolvăm o problemă, situație sau un impas dar uităm că este imposibil să fim aceeași persoană care creează impasul, dar și iese din acesta fără să nu devenim altcineva pe parcurs. Întrebările despre Cine aș fi dacă... sau cine ar trebui să fiu ca să... ce fel de om aș fi atunci când... nu sunt puse aproape niciodată.

Am auzit o astfel de întrebare la un atelier de Dream Management, pe care îl recomand cu tot dragul, a avea un vis spune mai multe despre cine vrei să fii decât despre ce vrei să ai sau să faci. Astfel de întrebări nu doar că permit o digestie completă sau aproape completă, dar cred că ne îndrumă și în alegerea tipului de „alimente” de care corpul nostru ar avea mai mare nevoie și chiar ne-ar putea dicta ritmul în care să „mâncăm”.

Cred că ne-ar fi mai de folos dacă am renunța la acest mod bulimic de a trata experiențele care ne-ar putea îmbogăți în vreun fel sau altul, fie ele cărți, ateliere, articole sau orice altceva și ne-am acorda mai mult timp pentru alegerea „alimentelor” cât și pentru „digestia” și integrarea lor în ființa noastră.

>