Andrei și lentila anxietății sociale

alex ghearasamescu social anxiety

Andrei. Andrei lucrează de ceva vreme la o companie multinațională în zona Pipera. Conjuctura și faptul că șefa lui îi apreciază cunoștințele pe care le are despre procesul și proiectele în care a fost implicat l-au adus de curând într-o poziție de team leader. Andrei ar spune că el nu și-a dorit poziția pentru că “e prea multă bătaie de cap” și, ca să fie sincer, atunci când s-a dus la interviu, deși s-a pregătit temeinic înainte, a sperat că nu va fi ales și că va pica interviul.

La început era speriat și nu se simțea confortabil când trebuia să prezinte în fața echipei, cu timpul însă, gradul său de confort a început să crească, mai ales că își știa bine toți colegii, iar aceștia îi apreciau părerile și modul în care conducea echipa. Ceea ce colegii săi nu știau însă era concluzia la care ajunsese Andrei, și anume: în noul rol te poți face de cacao foarte ușor, mai ales că toți ochii sunt pe tine. Astfel, deși era unul dintre cei care aveau cele mai multe cunoștințe în ceea ce făcea, Andrei a început să se pregătească temeinic pentru fiecare prezentare pe care o avea de susținut în fața echipei. Știa că dacă se pregătește intens nu are cum să dea rateuri și astfel nu are cum să se facă de râs. Noroc că asemenea prezentări erau destul de rare.

Andrei s-ar descrie pe sine ca fiind un introvertit căruia îi place să știe lucruri, dar care nu găsește nici o plăcere în a fi în centrul atenției, ba mai mult, nu înțelege de ce unii ar prefera o astfel de postură. Deși în adolescență și-a dorit și el să fie în centrul atenției, timiditatea sa nu l-a făcut prea popular punându-l uneori chiar în situații jenante. Își amintește și acum balul de absolvire de la sfârșitul clasei a douăsprezecea când toți au trebuit să țină un scurt discurs despre experiența lor în liceu, iar el, din cauza emoțiilor avea cămașa udă de transpirație, își simțea fața arzând și mâinile tremurând și până la final a simțit că vocea îi tremură atât de tare încât aproape că nu mai putea vorbi. Cu toate că toți colegii au spus că a avut un discurs bun, el a simțit că îl mint din milă voind astfel să-l menajeze și să nu-i spună în față că el s-a făcut de rușine.

Viața, însă, curge lin pentru Andrei, este deja de aproape un an de zile pe noua poziție și în afară de volumul mare de muncă pe care nu a reușit să-l negocieze cu șefa lui și care-l obligă uneori să stea mult peste program, se simte destul de confortabil cu noul rol. Acasă lucrurile sunt liniștite, serile și sfârșiturile de săptămână sunt petrecute alături de soție și prietenii apropiați, care vin ocazional în vizită. Așa cum îi place lui, “fără prea multă agitație” și “cu oamenii pe care îi cunosc și mă cunosc”. Citește mult, mai ales în metrou pe drum către muncă, astfel încât să nu fie nevoit să realizeze cât de aglomerat este.

Lucrurile sunt însă pe cale să se schimbe pentru Andrei, căci în aceată dimineață șefa lui îl anunță că în două luni va trebui să organizeze o conferință pentru întreg departamentul. Nu vor fi mulți oameni, spune șefa lui, doar vreo o sută și ceva, dar vor fi și cei din conducere, iar asta ar putea fi șansa lui pentru o nouă avansare. Încearcă să vocifereze spunând că el nu-și dorește o nouă avansare, că este mai potrivit pe rolul său de specialist pe care îl are deja și că mai sunt multe de învățat aici, dar fără succes. Următoarele șapte săptămâni sunt un calvar pentru Andrei, se pregătește intens pentru discursul pe care trebuie să-l susțină, dar îi este mereu teamă că nu o să iasă bine și că se va face de râs în văzul tuturor. Nu-l sperie doar discursul său, ci și faptul că trebuie să se întrețină cu cei din conducere. Ce are să le spună? El nu a făcut niciodată o impresie bună din prima și nici nu s-a priceput la a pălăvrăgi sau la a discuta banalități cu oameni noi. ”Îmi place să vorbesc când am ceva de spus, nu să vorbesc vorbe”. Se gândește să renunțe și caută soluții cum să nu se prezinte, dar nu poate face asta decât dacă își dă demisia. Chiar și acasă lucrurile au început să se tensioneze. A început să nu mai doarmă cum trebuie, se trezește în miez de noapte surprinzându-se că se gândește la conferință sau că în timpul zilei simte nevoia să bea ceva. Soția îi spune că a devenit destul de absent și că atunci când încearcă să vorbească cu el devine tensionat și aricios. Ei i se pare că exagerează cu pregătitul și exersatul discursului, dar cum altfel să se asigure că o să iasă bine, trebuie totuși să vorbească zece minute de unul singur și apoi să ia întrebări.

În ziua conferinței, Andrei se trezește cu noaptea în cap ne mai putând dormi de la ora patru dimineața. Primul gând este că trebuie să sune și să anunțe că s-a îmbolnăvit, dar își dă seama că nimeni nu are să-l creadă. Se simte fără scăpare. Apoi, pe tot parcursul zilei simte că are un gol în stomac și că mâinile îi sunt reci în continuu. Are senzația că trebuie să se ducă la baie din zece în zece minute și că din când în când nu are aer. Se gândește că o să iasă un fiasco total și că se va face de rușine în fața tuturor. Îi vine să intre în pământ încă de pe acuma. Cel deranjează cel mai mult este privirea celor din jur, care deși îi zâmbesc și îi spun că face o treabă minunată, parcă se așteaptă ca el să dea rateu și să se facă de râs, de parcă nu ar vedea cât de emoționat și inadecvat este. Nu că nu ar fi făcut-o deja fâsticindu-se tot în momentul în care a dat mâna cu unul dintre șefi, iar mâna îi era transpirată toată.

Iată că vine și momentul discursului. Cu un gol în stomac, deși nu este o scenă, Andrei vorbește plimbându-se printre mese, are senzația că se află într-un con de lumină și că toți cei din jur văd cât este de emoționat și de transpirat. Se simte ca un obiect într-o vitrină care este examinat din toate părțile, iar toți văd ce reprezentație jalnică face. Are senzația că va leșina sau că se va bloca, iar câmpul vizual îi devine aproape tunelar. Doar printr-un miracol reușește să ducă discursul până la capăt. Primește aplauze, dar nu le aude, simțindu-se doar rușinat de prestația sa și în același timp eliberat. Privirile celor din jur dor. “Eu nu sunt bun la astfel de lucruri. Și doar știam asta!”

Acum că au început celelalte discursuri, ridică încet ochii din podea și încearcă să surprindă și să descifreze privirile celorlalți. Oare se mai uită la el?

***

Andrei este un om normal și un erou în același timp. Așa cum fiecare dintre noi ne ducem propriile lupte zi de zi așa și Andrei se luptă cu anxietatea socială. Aceasta îl aruncă în acest vârtej de trăiri, emoții și senzații de panică și de inadecvare ori de câte ori se găsește în contexte ce implică situații de performanță sau afirmare. La fel se întâmplă și în acele împrejurări în care trebuie să vorbească despre sine arătând celor din jur cine și cum este el. Uneori, Andrei trece prin astfel de stări chiar și când întâlnește oameni noi cu care trebuie să aibă doar niște interacțiuni banale, cum ar fi de exemplu să mănânce împreună sau să vorbească banalități la sala de forță sau în metrou. Ceea ce unora dintre noi ne par a fi activități și interacțiuni banale, pentru Andrei sunt însă încercări destul de greu de gestionat. Andrei este posibil să își fi modelat întreaga viață în jurul acestei anxietăți, el ar putea spune despre el că este un tip introvertit căruia nu-i plac evenimentele cu oameni mulți și noi, când de fapt este doar modul în care a învățat să facă față anxietății cu care se luptă.

Este mai puțin important totuși modul în care a ajuns Andrei să-și spună propria poveste, afectat fiind de anxietatea socială, esențial fiind mai degrabă faptul că prin psihoterapie Andrei poate câștiga această luptă; poate câștiga libertatea de a face propriile alegeri, libertatea de a se simți în largul său printre oameni sau libertatea de a experimenta diferite contexte care până acum nu făceau altceva decât să-i genereze teamă și agitație sau poate câștiga posibilitatea de a-și explora întreg potențialul atât în carieră cât și în viața privată.

Este ca și cum Andrei și-ar scrie propria poveste daltonist fiind, iar după câteva intervenții la oftalmolog ar fi capabil să vadă întreaga realitate cu toate culorile ei frumoase și distincte. La câte lucruri frumoase nu ar mai trebui să renunțe Andrei și de câte lucruri noi s-ar putea bucura?

>