Psihoterapia ca aranjare a propriei biblioteci și case

De multe ori procesul terapeutic este descris ca un voiaj, ca o călătorie a eroului pe drumul către sine.

În acest voiaj, eroul, însoțit de terapeut, ajunge să se lupte cu monștrii interni, să-i învingă și în final, îmblânzindu-i, ajunge să-i integreze în personalitatea sa. Deși îmi place foarte mult această metaforă îmi dau seama că ea nu reflectă neapărat realitatea unui astfel de proces.

Omul care intră în procesul terapeutic nu pleacă nicăieri. Viața sa nu se oprește pentru a-i permite acestuia să parcurgă o călătorie inițiatică ca mai apoi să se întoarcă biruitor la fostele sale provocări. Nu, viața merge mai departe, iar omul deși probabil și-ar dori un astfel de voiaj sau timp de refacere rămâne oarecum captiv în propria sa viață aglomerată.

Uneori este ca și cum ai încerca să schimbi roata care a făcut pană în timp ce te afli în mers.

Demersul terapeutic îmi seamănă mai mult cu vizita unui necunoscut în propria ta casă. Tu nu pleci nicăieri, ci mai degrabă inviți terapeutul să te viziteze la tine casă, în propria viață.

La început, vei putea, poate, să îi arăți doar camerele de oaspeți, acolo unde încerci să ții cât de cât ordine. Pe măsură ce vizitatorul-terapeut este perceput mai de-al casei acesta va avea acces și la camerele în care viața ta chiar are loc. Îi vei putea arăta ce ai prin dulapuri, ce ții prin bucătărie și mai ales ce fierbe scăzut pe aragaz și ce se coace încet în cuptor. Va gusta cu tine din mâncărurile pe care tu le mănânci și va împărți cu tine același spațiu.

Va ajunge, în câteva vizite, să se simtă ca acasă, să-ți simtă grijile, apăsările, fricile și bucuriile ce dau aerul casei tale. În final ajungând să te cunoască pe tine și să înțeleagă casa și povestea ta.

Unul dintre locurile în care tu împreună cu vizitatorul-terapeut veți petrece destul de mult timp va fi, probabil, în camera de zi, în fața bibliotecii. Știu că este demodat, dar fiecare dintre noi are o bibliotecă proprie. Și, în contradicție cu prima metaforă, cea a drumului inițiatic, omul și terapeutul său vor duce o viață lipsită de fapte de vitejie, ci mai degrabă de anticari, căutând, sortând și aranjând veșnic în biblioteca personală.

Căci fiecare bibliotecă este formată din acele cărți-situații și cărți-sentimente și alte asemenea cărți care spun de fapt povestea personală a fiecăruia dintre noi. Deși pare mult mai atrăgătoare o călătorie în care eroul se bate, câștigă și crește acumulând experiență ca într-un adevărat RPG, procesul seamănă mai degrabă cu o muncă de șoricel de bibliotecă.

Acesta, împreună cu tine, caută prin toate cotloanele acelei biblioteci pentru a înțelege și rezolva un puzzle foarte complicat. Toate acestea, ce-i drept, în timp ce biblioteca poate fi bântuită de zombii din ultimele episoade din GOT.

Ei bine, fiecare bibliotecă are rafturi și rafturi de cărți. Acestea vorbesc foarte mult despre povestea proprie ajutându-ne pe fiecare dintre noi să avem o variantă coerentă și unitară a acesteia. Unele cărți, însă, nu sunt bine așezate pe rafturi. Iar la fiecare trecere pe lângă ele ar putea fi deranjate sau dărâmate, declanșându-i astfel un val de anxietate sau teamă eroului nostru. Acesta va fi nevoit să meargă tot timpul cu foarte mare atenție și grijă astfel încât să nu declanșeze un accident sau un eveniment neprevăzut. Un astfel de pericol poate veni și din partea oricui îi trece pragul.

Mai sunt și cărțile care nu sunt puse în colecția din care fac parte sau care în loc să fie așezate vertical, precum restul dintre ele, se găsesc așezate pe orizontal și cu cotorul cărții înăuntru, astfel că este imposibil de știut titlul sau ce poveste spun. Toate aceste cărți și manuscrise creează haos și dezordine.

Totuși, cele mai problematice nu sunt cărțile și nici felul dezordonat în care acestea sunt așezate sau ordonate, ci albumele foto și jurnalele din vremea copilăriei care nu au ce căuta la vedere pe rafturile unei biblioteci.

Primele dintre ele fiind mult mai mari decât cărțile obișnuite nu încap pe rafturi și ies astfel mult în afară. De fiecare dată când cineva trece pe lângă ele sau uneori chiar și din senin acestea pot cădea deschizând o poartă emoțională către trecutul eroului nostru, absorbindu-l înăuntru. Intrat în acea gaură de vierme temporară, eroul nostru uită că este adultul care se află în propria sufragerie și se va comporta precum copilul din pozele pe care le are în față, retrăind cu limpezime și claritate aceleași emoții și senzații.

Jurnalele din copilărie se află și ele în categoria lucrurilor care nu ar trebui să se afle într-o bibliotecă.

Acestea ascund informații mult prea intime și personale pentru a putea fi accesate de oricine îți face o vizită. Uneori cele mai adânci gânduri, dorințe și temeri au fost așternute în acele pagini și doar gândul că cineva ar putea arunca un ochi asupra lor ar inunda eroul cu un val de rușine, inadecvare sau vulnerabilitate. Din păcate, pentru că arată foarte diferit de cărțile normale acestea sunt adesea primele alese și răsfoite de către oricine ne trece pragul.

Locul albumelor foto și al jurnalelor nu este în bibliotecă, la vedere, acolo unde ne putem împiedica de ele la fiecare pas. Acestea trebuie răsfoite, parcurse, retrăite și apoi puse în sertare separate la care putem ajunge ușor dacă dorim să le revizităm, dar care să nu mai interfereze cu viața noastră de zi cu zi.

Este greu să trăiești și să îți dorești să faci noi fotografii sau să scrii noi povești dacă la fiecare pas te împiedici de cele vechi.

Procesul terapeutic îmi pare deci, mai puțin o călătorie inițiatică în care eroul adună în jurul său alte personaje resursă, cât mai degrabă o invitație ca acestea să poftească în intimitatea casei tale. Iar printre ele s-ar putea regăsi un anticar pasionat de puzzle-uri, un domn sau doamnă care să te ajute la curățenie și, probabil, un designer de interior priceput. Toți vor lucra împreună cu tine pentru ca tu să te poți bucura de liniștea propriei tale case și vieți. Pentru a fi bine cu tine, în corpul tău și cu cei din jur.

 

>